Sînge albastru – Expresia vine din Spania evului mediu, cînd marii aristocrați susțineau că în vinele lor curge sînge pur albastru, spre deosebire de nobilii „de categorii inferioare”, care au suferit felurite amestecuri de sînge, mai ales de sînge maur. Alegerea culorii albastre pentru sînge se explică prin faptul că, în mare parte, costumele, blazoanele și mai cu seamă cordoanele și panglicele decorațiilor erau pe atunci azurii, albastrul fiind culoarea preferată și reprezentativă a membrilor înaltei aristocrații. Ei doreau astfel să se deosebească atît de tagma prelaților care adoptaseră veșminte de culoare roșie (de unde și denumirea de „roșu-cardinal”), cît și în special de „vestoanele verzi” populare (culoarea verde fiind a vulgului și deci considerată vulgară). De altfel, încă la Roma și mai ales la Constantinopol pe vremea Bizanțului, publicul se împărțea la circuri și pe hipodrom în „albaștri” (Veneti) și „verzi” (Prasini), după culoarea bluzelor călăreților din arenă. Rivalitatea a trecut de la spectacole în viața publică și din capitală în tot imperiul, culoarea albastră fiind agreată îndeosebi de pătura nobilă. Însuși împăratul trebuia să aleagă una dintre culori. Iustinian, pronunțindu-se pentru „albaștri”, a determinat în anul 532 o răscoală și o ciocnire sîngeroasă între cele două tabere (cunoscută sub denumirea „Nika”), din care pricină era să-și piardă și tronul, căci „verzii” proclamaseră împărat pe prințul Hypatius. Cu timpul, expresia „sînge albastru”, care desemnează o obîrșie nobilă, s-a colorat și cu o nuanță de ironie. „Ei vor să reprezinte tradiția, noblețea de sînge albastru, vechimea de clasă sau de familie” (Mihai Ralea, În extremul Orient, pag. 67). IST.